FETITA CU MARUL

(O frumoasa poveste de dragoste. )
Tradusa de Rodica Botan

August 1942. Piotrkow, Polonia.
Cerul era trist si cenusiu in dimineata aceea , iar noi asteptam febrili...Toti barbatii, femeile si copii din partea de ghetto unde locuiau evreii, au fost adunati in piata orasului. S-a dus vorba printre noi ca o sa ne mute. Tatal meu numai ce murise recent de tifos, boala care stinsese vietile multora in ingramadeala unde locuiam. Cu groaza ma gindeam ca familia noastra va fi si ea imprastiata.
"Faci cum stii", mi-a zis in soapta fratele meu mai mare Isidore "dar sa nu le spui virsta ta adevarata. Spune-le ca ai saissprezece ani." Eram inalt pentru un baiat de 11 ani asa ca n-a fost greu sa spun ca sint mai mare. Asta insemna ca ar putea sa ma gaseasca bun de lucru.
Un barbat din SS s-a apropiat de mine, in cadenta cizmelor pe asfalt. S-a uitat de la mine de sus pina jos. si apoi m-a intrebat citi ani am. "Saisprezece", am spus. Si el mi-a aratat sa ma duc in partea stinga unde erau cei trei frati mai mari ai mei si alti membrii din familia mea, dintre barbati.
Mama mea statea nemiscata in partea dreapta impreuna cu celelalte femei si copii , bolnavi si oameni batrini. I-am soptit lui Isodore, "De ce". Dar el nu mi-a raspuns. Am alergat atunci la mama si i-am spus ca vreau sa stau cu ea.. "Nu" mi-a raspuns ea taios."pleaca. Nu ma deranja. Du-te cu fratii tai".
N-a vorbit niciodata atit de urit cu mine. Dar am inteles; incerca in felul asta sa ma protejeze. M-a iubit atit de mult ca a trebuit de dragul meu sa pretinda de data asta ca nu ma iubeste. Asta a fost ultima data cind am vazut-o pe mama.
Fratii mei si cu mine am fost transportati in vagoane de animale in Germania. Am sosit la Buchenwald in campul de concentrare, si intr-o noapte, saptamini mai tirziu am fost cazati intr-o baraca foarte aglomerata. Ziua urmatoare, am primit uniforme si numere de identificare. "Sa nu-mi mai spuneti Herman de acum incolo," am spus fratilor mei, "Sa-mi spuneti 94983".
Mi s-a dat de lucru in crematoriu, sa mut mortii cu un fel de lift tras cu sfori, manual. M-am simtit si eu mort ca si mortii pe care ii caram. Si cu inima impietrita in mine am devenit si eu un numar oarecare.
Curind dupa asta atit eu cit si fratii mei am fost trimisi la Schlieben, una din sub-campurile de la Buchenwald`s in apropiere de Berlin.
Intr-o dimineata mi s-a parut ca o aud pe mama spunindu-mi clar dar soptit..."Fiule, am sa iti trimit un inger"...Dar apoi m-am trezit. Totul fusese un vis...un vis asa de minunat. Dar in locul unde eram noi, nu puteau sa existe ingeri. Acolo exista doar munca silnica, foame si groaza.
Citeva zile mai tirziu, ma plimbam in jurul campului, pe linga baraci, in apropierea gardului de sirma ghimpata pe unde garzile nu pot sa vada asa de bine. Eram singur. In partea cealalta de gard am zarit pe cineva, o fetita cu bucle luminoase. Era ascunsa dupa un plop. M-am uitat in jur sa fiu sigur ca nu ma vede nimeni, si i-am soptit incet in germana..."Nu ai ceva de mincare?" Dar s-a vazut pe fata ei ca nu intelegea. Atunci m-am apropiat si mai mult de gard si am repetat intrebarea in poloneza. A pasit si ea mai aproape. Eram zdrentos si murdar cu niste zdrente legate de picioare in loc de pantofi, dar fetita nu s-a speriat de mine. Si pentru prima data de cind am fost luat de acasa am zarit in ochii cuiva...viata.
A scos din buzunarul jachetei de lina, un mar si mi l-a aruncat peste gard. Am luat marul si pe cind ma pregateam sa ma departez de gard am auzit o soapta usoara..."te vad miine". De atunci am inceput sa imi caut drum pe acolo, cam pe la aceeasi vreme in fiecare zi. Si totdeauna o gaseam acolo si-mi aducea cite ceva de minacre, o bucata de piine sau un mar. Nu indrazneam sa vorbim sau sa stam prea mult la gard. Daca am fi fost prinsi asta insemna sentinta la moarte pentru amindoi. N-am aflat nimic despre ea...decit ca era fata de farmier si ca vorbea poloneza. Cum o chema oare? Si de ce isi risca ea viata pentru mine? Unde eram eu nu exista speranta, dar fetita asta de dincolo de gard mi-a dat o unda de speranta si totodata mi-a mai potolit si foamea.
Aroape sapte luni mai tirziu, impreuna cu fratii mei am fost ingramaditi din nou intr-un vagon de carbuni si transportati la Rheresienstadt, camp in Cehoslovacia. "Sa nu mai vii..." i-am spus fetitei in ultima zi..."Ne duce de aici"...si m-am intors cu fata catre baraci si nu m-am mai uitat inapoi nici macar sa-i spun adio acestei fetite a carui nume inca nu-l aflasem...fetita cu un mar.
In Theresienstadt am stat trei luni. Razboiul era pe sfirsite si fortele aliatilor se apropiau, dar soarta mea era inca aceeasi. In 10 mai 1945, eram pe lista celor ce trebuiau sa fie gazati in camera de gazare la ora 10:00 dimineata. In linistea diminetii incercam sa ma pregatesc sufleteste. De atitea ori mai fusesem asa de aproape de moarte...dar cumva, am supravietuit acelor momente. Dar acum ...asta era. M-am gindit la parintii mei. Cel putin m-am gindit eu , o sa-i revad.
Dar la ora 8:00 dimineata s-a creiat o stare de neliniste. Am auzit glasuri ridicate, si am vazut oameni alergind prin camp. M-am alaturat fratilor mei. Rusii eliberasera campul, si portile s-au deschis. Toata lumea alerga si eu alergam cu ei. Intr-un mod miraculos toti fratii mei au supravietuit; desi nu-mi dau seama cum. Cit despre mine, am stiut ca fata cu marul a fost cheia supravietuirii mele . Intr-un loc in care diavolul parea ca invinsese, bunatatea unei singure fiinte mi-a salvat viata. Mama imi promisese in vis ca imi va trimite un inger...si fetita asta a fost ingerul trimis de ea.
In cele din urma am ajuns cumva in Anglia unde o societate evreiasca m-a sponsorat si m-a pus intr-o scoala cu alti baieti care au supravietuit Holocaustului si am invatat ceva electronica. Apoi am venit in America unde aveam deja pe fratele meu Sam, care se mutase mai inainte. Am servit in armata Americana in timpul razboiului din Corea, si m-am reintors in N.York in urmatorii doi ani. Prin august 1957 imi deschideam deja atelierul meu de reparatii electronice, si astfel m-am stabilit acolo.
Intr-o zi, prietenul meu Sid care ma cunostea din Anglia, m-a chemat si mi-a zis..."asculta, eu merg afara cu prietena mea; ea insa are o prietena poloneza; n-ai vrea sa vii cu noi?" " Asa fara sa o cunosc? Nici pomeneala, eu nu ma pretez la astfel de situatii!" Dar cum el tot insista, m-am gasit citeva zile mai tirziu in Bronx , sa luam afara pe prietena lui si prietena prietenei lui, Roma.
Trebuie sa admit...experienta n-a fost de loc rea. Roma era nursa la un spital din Bronx. Era placuta, si inteligenta . Era si frumoasa cu niste zulufi castanii si ochi verzi, in forma de migdala, din care tisnea viata.
Asa ca, noi patru ne-am plimbat cu masina prin Insula Coney. Vorbeam cu atita usurinta cu Roma si era atit de placut in prezenta ei. Si din vorba am inteles si si ea fusese oarecum speriata de o asa intilnire cu un necunoscut. Si ziceam noi ca doar le facem prietenilor nostrii o favoare. Ne-am plimbat pe faleza bucurindu-ne de briza Atlanticului, si apoi am luat cina pe faleza. Nu mai avusesem asa un timp minunat de multa vreme.
Ne-am intors la masina lui Sid si acum Roma s-a asezat linga mine pe bancheta din spate. Ca niste evrei scapati din razboiul din Europa, noi stiam ca intre noi sint inca multe lucruri care nu s-au spus. Ea a fost cea care a spart gheata, intrebindu-ma parca in soapta..."tu unde ai fost in timpul razboiului?"
"Intr-un camp" i-am spus, cu amintiri inca dureroase in minte gindindu-ma la parintii pe care i-am pierdut...'incerc sa uit ...dar nu voi putea uita nicioadata". Ea mi-a raspuns cu o usoara aprobare din cap. "Familia mea a fost ascunsa intr-o ferma in Germania, nu departe de Berlin". Si a continuat, "Tatal meu a cunoscut un preot si el ne-a facut rost de acte (Aryan papers) " Mi-am imaginat ca si ea a avut de suferit la fel de mult daca nu de altceva de frica care pentru noi in timpurile alea era o companie permanenta. Si totusi aici eram amindoi , supravietuitori intr-o lume noua. "Era un camp, linga ferma", continua ea, acolo era un baiat la care ma duceam si ii aruncam cite un mar in fiecare zi".
Oh, ce coincidenta de situatii, m-am gindit..."Dar cum arata baiatul asta? am intrebat-o eu. "Era inalt, slab si flamind. Cred ca l-am vazut in fiecare zi timp de sase luni". Deacuma inima imi batea cu furie...Nu-mi venea sa cred. Nu, asta nu e posibil. "Si el ti-a zis intr-o zi sa nu mai vii la gard ca pleaca la Schlieben?". Roma s-a uitat la mine cu mirare. "Da, dar tu de unde stii?. Eram gata sa sar in sus si sa explodez de fericire si de emotii...nu-mi venea sa cred...aveam linga mine ...ingerul meu"
"Nu te mai las sa pleci niciodata i-am spus". Si atunci pe loc, pe banca din spate a masinii prietenului meu, am cerut-o in casatorie, in prima noastra intilnire. N-am mai vrut sa astept. "Esti nebun" mi-a spus ea. Dar m-a invitat sa-i intilnesc parintii in Sabatul ce urma. Oh, doream atit de multe sa stiu despre Roma, dar stiam deja un lucru sigur...ca este loiala, si ca are o inima plina de bunatate. Copil fiind, luni de-a rindul, infruntind cu curaj cele mai rele circumstante, a venit cu credinciosie la gard si mi-a adus atita speranta in cele mai negre clipe din viata. Acum ca am regasit-o...n-o sa o mai las niciodata de linga mine.
In acel Sabath, Roma mi-a acceptat propunerea si eu mi-am tinut cuvintul. Dupa 50 de ani de casatorie, 2 copii si trei nepoti, sintem tot impreuna.
Herman Rosenblat, Miami Beach, Florida
-------------------------------------------------------------------
(O frumoasa poveste de dragoste. Am citit pareri controversate despre faptul ca ar fi adevarata. Dar mie mi-a placut povestea in sine prin frumusetea sentimentelor frumoase ce se pot afla in in inima oamenilor. Darnicia, solidaritatea, umana speranta, in contrast cu asuprirea si rautatea . Asta e cea ce trebuie sa ne inalte sufletul biruinta binelui dincolo de toate rautatile din jurul nostru care nu sunt putine...)

RECONSTITUIREA...RECUNOSTINTA

(poveste preluatadepeblogul Rodicai Botan)

NU TRBUIE SA RAMAI INDIFERENT.....

Am citit postarea de mai jos si m-am gandit ca de multe ori indiferenta, greutatea unei relatii cu o persoana mai dificila ne fac sa abandonam pe aproapele nostru si astfel gresim ...Si noi am fost dificili, incapatanati, dar Domnul Isus nu a tinut cont de asta si ne-a iubit pana la capat...Si noi am avut oameni in jurul nostru plin de rabdare si dragoste si am putut sa trecem peste momentele mai dificile. Sa ne dorim sa fim mai atenti cu cei din jurul nostru...Te poti simti singur de multe ori si in multime...Iar daca esti singur nu te supara pe cei din jur s-ar putea sa nu stie nici ei cum sa iti intinda o mana de ajutor...poate intentiile multora sunt bune dar nu au pricepere..nimeni nu e perfect....poti face tu primul pas si Domnul Isus va lucra mai departe....

ANDY

Tom C.Long
Tradus Rodica Botan
Era intr-o miercuri seara. O jumatate de duzina de tineri se adunasera in camera tinerilor si eu imi scoteam chitara din cutie in fata celor citiva care se asezasera pe niste saci – “bean bag chairs”. Camera respira a tineret, parfumata de dulceata partasiei acestor tineri. Toti discutau entuziasmati adresindu-se unul altuia cu o camaraderie crestineasca.Toti…cu exceptia lui Andy.
El a intrat in camera fara sa fie observat si, ca intotdeauna, si-a luat postul lui din fundul camerei…Fata lui pistruiata parea timida, aproape speriata si umbrita de un par nu prea ingrijit. Andy isi tinea ochii in jos la mocheta dar cu toate astea se vedea ca este atent la tot ce se intimpla in jurul lui.
-Ok…toata lumea …sa cintam impreuna…am anuntat eu dind tonul la cintarea noastra obisnuita cu care ne incepeam slujirea…
-Hai sa dam slava Domnului…

In citeva secunde grupul de tineri a inceput sa cinte cu puterea tineretii si a inimilor lor dornice de a da slava Domnului…De obicei Andy nu cinta. Se uita in jurul camerei cu miinile adincite in buzunare. La inceput, faptul ca nu participa la inchinarea noastra prin cintare nu m-a deranjat prea tare. Mi-am imaginat ca dupa ce o sa se imprieteneasca putin cu citiva tineri credinciosi, Domnul ii va atinge inima. Dar …pentru Andy prietenia nu venea prea usor.

Andy avea o istorie personala de a se tine departe de colectiv in mod involuntar. Prima data cind mi-am pus ochii pe acest tinar a fost intr-o seara pe luna plina la un meci de polo - pe cind eram antrenor la un liceu. Cu figura lui insirata tocmai iesea din locker room impreuna cu un group galagios de inotatori. El era cel mai marunt dintre inotatori, dar statea si el intre ei, tremurind de frig parca purtind legat de git un semn invizibil care spunea…”si eu vreau sa apartin acestui grup”.
In timp ce inotatorii veterani alunecau cu putere prin apa, Andy a traversat bazinul pe o linie care parca spunea…viteza traficului redusa… Parca cu cit incerca mai tare sa apartina grupului, cu atit semnul acela invizibil ce-l purta la git…crestea. Si am ajuns pina acolo incit sa-l fac pe Andy sa inteleg ca eu pot sa citesc acel semn.
-Hey…Andy, i-am zis in timp ce luase o pauza - ai fost vreodata la biserica?
-Yeah…mi-a raspuns el moale…de citeva ori.
-Vrei sa vi odata cu mine? …i-am mai zis…
-Sigur…de ce nu? …mi-a raspuns…
-Bun. Am sa le spun parintilor ca te iau Miercurea viitoare, seara.
Asta a fost tot. Si intr-o saptamina, Andy a devenit ocupantul coltului din spate al camerei unde se intilnea tineretul. In decurs de o luna, mama lui a inceput sa participe si ea la serviciile adultilor. Era divortata, si o femeie singura care avea doua slujbe ca sa faca fata… lucra ca vinzatoare la o alimentara in timpul zilei si isi facea datoria de mama pentru fiul ei, seara. Dupa ce Andy a realizat ca nu era Mark Spitz, s-a lasat de polo. Mama lui m-a prins intre servicii si mi-a spus rugator…

-Te rog…te rog pastor Tom…incurajeaza te rog pe tineri sa ii intinda o mina prietenoasa baiatului meu… Tot ce are nevoie este de cineva care sa ii dea putina atentie. Cu umerii lasati in jos si tonul vocii ei mi-a spus ca este disperata, ca era obosita de prea multa munca si ca nu avea idee cum sa lucreze cu fiul ei care nu se putea acomoda din punct de vedere social.
-Bineinteles ca am sa ma ocup de asta…am asigurat-o eu. Dar era mai usor de spus decit de facut acest lucru.

Dar mi-am facut un plan. Prima data am atitat niste copii care erau foarte sociali sa il bata la cap, dar ca un possum incoltit, s-a purtat ca si cind ar fi fost mort pina cind acestia au plecat si l-au lasat in pace. I-am impartit in grupuri mici cu un leader…dar nici asta n-a dat rezultate ca nu s-a lipit de nimeni. Si o invitatie ce i-am facut-o personal sa mergem impreuna la un film…nici aia nu s-a materializat. Odata, am reusit sa il fac parte dintr-un skid, dar si acolo a refuzat sa joace alt rol inafara de rolul unui bolovan…Dupa ce toata strategia asta a dat faliment, m-am trezit eu insumi ca devin periculos de indiferent fata de el. Aveam nevoie sa gasesc butonul potrivit in viata lui Andy, dar ca sa-l aflu trebuia sa-mi cheltui ceva timp si nu eram prea bucuros sa sacrific atita timp pentru el.
Oricum insa, in aceasta Miercuri seara, lucrurile pareau sa fie diferite. Parca butonul ala secret era sa fie pus in functie de insusi Andy…Dupa ce am mai cintat citeva strofe, am ridicat privirea si am intrebat daca cineva are ceva de impartasit. Marcie care era cheerleader, ne-a spus de iesirea grupului la un concert ce avea sa fie in curind. Connor, specialistul in football, ne-a dat amanunte detailate de la meciul din Vinerea trecuta. M-am uitat cu atentie dornic sa dau tuturor loc si atentie suficienta si posibilitatea sa impartaseasca tot ce era mai nou in viata lor. Dupa inca citeva amanunte impartasite m-am uitat in jurul camerei sa fiu sigur ca am dat loc tuturora care au vrut sa spuna ceva si apoi…minunea s-a intimplat…

Andy a ridicat mina cu sfiala, dar l-am prins iute in radar…
-Andy, tu ai ceva sa ne spui?
-Am un moped nou, spuse el…
-Spune din nou?
-Am primit un moped…spuse el…
-Un motor bike? Am zimbit la auzul vocii lui. Asta-i grozav…dupa studiul Biblic in seara asta trebuie sa ne ducem s-o vedem…
In camera au incetat absolut toate zgomotele. Daca la careva i-ar fi facut stomacul galagie, s-ar fi auzit. Reactia asta la cele impartasite de Andy, mi-a spus mie ca grupul nu numai ca a recunoscut indrazneala lui Andy, dar citiva au realizat ca asta este un inceput…o schimbare de comportament la el. Un zimbet multumit veni de la un leader de grup si de la alti doi tineri mai maturi un semn cu degetul mare in sus a victorie. Cind Andy a vorbit, ceilalti au ascultat. Dar nici unul nu stia ce sa faca in urmatorul moment…
Andy a recunoscut insa raspunsul meu si apoi imediat dupa aceea si-a luat inapoi pozitia lui veche. Nici nu-mi venea sa cred ca a fost el cel care a vorbit in public…intre tineri. Pentru acest baiat lipsit de siguranta de sine, sa deschida gura in prezenta altor 25 de tineri, era ceva de genul unui miracol. Dupa meeting, m-am dus direct la el si l-am prins exact cind era sa iasa pe usa.

-Vreau sa-ti vad scuterul…i-am zis.
Se vedea ca i-a facut placere cererea mea si mi-a aratat catre parcare.Ceva parca era diferit la el. In loc sa aiba atitudinea aceea nervoasa pe care o avea de obicei, Andy era inflacarat cind vorbea de jucaria asta noua.
L-am urmat afara, dar din nefericire eram numai eu…Ceilalti tineri erau preocupati sau lipsiti de inspiratie sa inteleaga ca pierd o ocazie fantastica sa se apropie de el. Ma uitam in urma sperind ca si altii o sa vina dupa noi, dar cu cit ma uitam cu atita eram mai frustrat.
Si in mijlocul parcarii statea mopedul rosu stralucitor al lui Andy. M-am uitat la moped pe toate partile si apoi i-am ceruit voie sa fac o tura cu el. Dupa citeva rotocoale in jurul parcarii, m-am dat jos si am avut placerea sa-l ascult pe Andy spunindu-mi motivele cele mai rezonabile si profitabile pentru care trebuie sa fii proprietarul unui moped. Faptul ca i-am cistigat increderea lui Andy insa…mi-a dat o placere si mai mare. In timpul acestor scurte minute am putut vorbi cu el mai mult decit toate celelalte discutii combinate pe care le avusesem cu el pina atunci. Nu numai ca am invatat ceva despre moped, dar am invatat ceva despre viata lui Andy la scoala, in familie si credinta lui in Isus Christos.
Cind am incheiat discutia, eram amindoi cu zimbetul pe fata.
-Te vad Duminica…i-am zis in timp ce se urca pe moped.
-Am sa fiu acolo…mi-a zis el fluturind mina in semn de plecare…
Dar acel moment si acea discutie era sa fie ultima pe care o aveam sa o am cu Andy.

Doua zile mai tirziu, in drumul lui spre scoala Andy a intrat cu mopedul in spatele unui truck cu 18 roti. Prins sub axa si cu jacheta strinsa in jurul gitului Andy a fost asfixiat. Fiind fara oxigen pentru mai mult de 15 minute , a fost dus la spital in coma.
Aceasta veste m-a lasat fara putere in picioare si fara grai. Vreo doua zile am umblat asa rugindu-ma si reflectind la acest copil stingher care statea in coltul camerei la ora de tineret. Sase luni de zile, Andy a ramas in viata. In acest timp absenta lui a devenit din ce in ce mai simtita. In fiecare saptamina colegii lui trimiteau flori si carduri si mergeau sa-l viziteze la spital. Printre lacrimi si adesea rugaciuni, grupul de tineri de la biserica a mentionat numele lui Andy si au discutat intre ei despre oportunitati pierdute si prioritati in viata. Sansa sa mai atinga in vreun fel viata lui Andy…trecuse, si ei abia acum realizasera asta.
Marcie si Connor au insotit un alt pastor ca sa duca un card mare pe care toti tinerii au scris mesaje personale. Inainte de a-i duce cardul, Connor care era asezat pe scaunul din spate a citit tare citeva mesaja in auzul tuturor…
-Auziti asta…zise el…”Draga Andy…noi te iubim si ne rugam pentru tine”…”Draga Andy, am dori sa fii aici cu noi. Grabeste-te sa revii.”…”Andy tu esti “cool” (un tip bine)…si noi toti tinem pumii strinsi pentru tine.”
Connor s-a oprit din citit…si a devenit clar pentru toti din camera ca ceva trebuia spus…Connor rupse tacerea si zise…
-N-ar fi fost grozav daca i-am fi spus toate aceste lucruri inainte de accident?
Nimeni nu i-a raspuns. Nu era nevoie de nici un raspuns… Ciudat cum un tinar nepieptanat poate sa atinga atitea vieti. Fara nici un cuvint spus, Andy a invatat acest grup de tineri care este valoarea unei fiinte umane, nesiguranta zilei de miine si importanta pe care o are fiecare individ.

La inmormintarea lui, membrii bisericii, administratia scolii, si peste 100 de adolescenti din vecinatatea unde locuia, tineri de la scoala si de la biserica, au venit sa spuna adio unui tinar care atunci cind a fost in viata era una cu peretele de care statea sprijinit. Poate spuneau si ei adio spiritului de indiferenta in care se complacusera fata de oamenii din jur pe care de multe ori nu-i bagam in seama.
Din acea zi, ceva deosebit s-a petrecut cu grupul nostru de tineri de la biserica. Sigur ca unii inca veneau la tineret tirziu si faceau galagie, glumeau si aruncau poante in jur pentru orice lucru marunt facut gresit, dar in mod miraculos, nu a trbuit sa-i amintesc niciunuia sa fie primitori si sa imbratiseze pe cei care veneau pentru prima data la tineret. Noi sositi erau imediat inclusi si le dadeau carduri spunindu-le ca sint bine veniti.
Bineinteles ca si acum avem cite un “Andy” care vine la tineret…numai ca poarta alt nume. Dar niciodata “Andy” nu va mai fi ignorat in asa fel incit sa dispara si sa devina una cu peretele din fundul salii…toti o sa avem grija ca acest lucru sa nu se mai intimple niciodata!!!

NU TRBUIE SA RAMAI INDIFERENT.....

Am citit postarea de mai jos si m-am gandit ca de multe ori indiferenta, greutatea unei relatii cu o persoana mai dificila ne fac sa abandonam pe aproapele nostru si astfel gresim ...Si noi am fost dificili, incapatanati, dar Domnul Isus nu a tinut cont de asta si ne-a iubit pana la capat...Si noi am avut oameni in jurul nostru plin de rabdare si dragoste si am putut sa trecem peste momentele mai dificile. Sa ne dorim sa fim mai atenti cu cei din jurul nostru...Te poti simti singur de multe ori si in multime...Iar daca esti singur nu te supara pe cei din jur s-ar putea sa nu stie nici ei cum sa iti intinda o mana de ajutor...poate intentiile multora sunt bune dar nu au pricepere..nimeni nu e perfect....poti face tu primul pas si Domnul Isus va lucra mai departe....

ANDY

Tom C.Long
Tradus Rodica Botan
Era intr-o miercuri seara. O jumatate de duzina de tineri se adunasera in camera tinerilor si eu imi scoteam chitara din cutie in fata celor citiva care se asezasera pe niste saci – “bean bag chairs”. Camera respira a tineret, parfumata de dulceata partasiei acestor tineri. Toti discutau entuziasmati adresindu-se unul altuia cu o camaraderie crestineasca.Toti…cu exceptia lui Andy.
El a intrat in camera fara sa fie observat si, ca intotdeauna, si-a luat postul lui din fundul camerei…Fata lui pistruiata parea timida, aproape speriata si umbrita de un par nu prea ingrijit. Andy isi tinea ochii in jos la mocheta dar cu toate astea se vedea ca este atent la tot ce se intimpla in jurul lui.
-Ok…toata lumea …sa cintam impreuna…am anuntat eu dind tonul la cintarea noastra obisnuita cu care ne incepeam slujirea…
-Hai sa dam slava Domnului…

In citeva secunde grupul de tineri a inceput sa cinte cu puterea tineretii si a inimilor lor dornice de a da slava Domnului…De obicei Andy nu cinta. Se uita in jurul camerei cu miinile adincite in buzunare. La inceput, faptul ca nu participa la inchinarea noastra prin cintare nu m-a deranjat prea tare. Mi-am imaginat ca dupa ce o sa se imprieteneasca putin cu citiva tineri credinciosi, Domnul ii va atinge inima. Dar …pentru Andy prietenia nu venea prea usor.

Andy avea o istorie personala de a se tine departe de colectiv in mod involuntar. Prima data cind mi-am pus ochii pe acest tinar a fost intr-o seara pe luna plina la un meci de polo - pe cind eram antrenor la un liceu. Cu figura lui insirata tocmai iesea din locker room impreuna cu un group galagios de inotatori. El era cel mai marunt dintre inotatori, dar statea si el intre ei, tremurind de frig parca purtind legat de git un semn invizibil care spunea…”si eu vreau sa apartin acestui grup”.
In timp ce inotatorii veterani alunecau cu putere prin apa, Andy a traversat bazinul pe o linie care parca spunea…viteza traficului redusa… Parca cu cit incerca mai tare sa apartina grupului, cu atit semnul acela invizibil ce-l purta la git…crestea. Si am ajuns pina acolo incit sa-l fac pe Andy sa inteleg ca eu pot sa citesc acel semn.
-Hey…Andy, i-am zis in timp ce luase o pauza - ai fost vreodata la biserica?
-Yeah…mi-a raspuns el moale…de citeva ori.
-Vrei sa vi odata cu mine? …i-am mai zis…
-Sigur…de ce nu? …mi-a raspuns…
-Bun. Am sa le spun parintilor ca te iau Miercurea viitoare, seara.
Asta a fost tot. Si intr-o saptamina, Andy a devenit ocupantul coltului din spate al camerei unde se intilnea tineretul. In decurs de o luna, mama lui a inceput sa participe si ea la serviciile adultilor. Era divortata, si o femeie singura care avea doua slujbe ca sa faca fata… lucra ca vinzatoare la o alimentara in timpul zilei si isi facea datoria de mama pentru fiul ei, seara. Dupa ce Andy a realizat ca nu era Mark Spitz, s-a lasat de polo. Mama lui m-a prins intre servicii si mi-a spus rugator…

-Te rog…te rog pastor Tom…incurajeaza te rog pe tineri sa ii intinda o mina prietenoasa baiatului meu… Tot ce are nevoie este de cineva care sa ii dea putina atentie. Cu umerii lasati in jos si tonul vocii ei mi-a spus ca este disperata, ca era obosita de prea multa munca si ca nu avea idee cum sa lucreze cu fiul ei care nu se putea acomoda din punct de vedere social.
-Bineinteles ca am sa ma ocup de asta…am asigurat-o eu. Dar era mai usor de spus decit de facut acest lucru.

Dar mi-am facut un plan. Prima data am atitat niste copii care erau foarte sociali sa il bata la cap, dar ca un possum incoltit, s-a purtat ca si cind ar fi fost mort pina cind acestia au plecat si l-au lasat in pace. I-am impartit in grupuri mici cu un leader…dar nici asta n-a dat rezultate ca nu s-a lipit de nimeni. Si o invitatie ce i-am facut-o personal sa mergem impreuna la un film…nici aia nu s-a materializat. Odata, am reusit sa il fac parte dintr-un skid, dar si acolo a refuzat sa joace alt rol inafara de rolul unui bolovan…Dupa ce toata strategia asta a dat faliment, m-am trezit eu insumi ca devin periculos de indiferent fata de el. Aveam nevoie sa gasesc butonul potrivit in viata lui Andy, dar ca sa-l aflu trebuia sa-mi cheltui ceva timp si nu eram prea bucuros sa sacrific atita timp pentru el.
Oricum insa, in aceasta Miercuri seara, lucrurile pareau sa fie diferite. Parca butonul ala secret era sa fie pus in functie de insusi Andy…Dupa ce am mai cintat citeva strofe, am ridicat privirea si am intrebat daca cineva are ceva de impartasit. Marcie care era cheerleader, ne-a spus de iesirea grupului la un concert ce avea sa fie in curind. Connor, specialistul in football, ne-a dat amanunte detailate de la meciul din Vinerea trecuta. M-am uitat cu atentie dornic sa dau tuturor loc si atentie suficienta si posibilitatea sa impartaseasca tot ce era mai nou in viata lor. Dupa inca citeva amanunte impartasite m-am uitat in jurul camerei sa fiu sigur ca am dat loc tuturora care au vrut sa spuna ceva si apoi…minunea s-a intimplat…

Andy a ridicat mina cu sfiala, dar l-am prins iute in radar…
-Andy, tu ai ceva sa ne spui?
-Am un moped nou, spuse el…
-Spune din nou?
-Am primit un moped…spuse el…
-Un motor bike? Am zimbit la auzul vocii lui. Asta-i grozav…dupa studiul Biblic in seara asta trebuie sa ne ducem s-o vedem…
In camera au incetat absolut toate zgomotele. Daca la careva i-ar fi facut stomacul galagie, s-ar fi auzit. Reactia asta la cele impartasite de Andy, mi-a spus mie ca grupul nu numai ca a recunoscut indrazneala lui Andy, dar citiva au realizat ca asta este un inceput…o schimbare de comportament la el. Un zimbet multumit veni de la un leader de grup si de la alti doi tineri mai maturi un semn cu degetul mare in sus a victorie. Cind Andy a vorbit, ceilalti au ascultat. Dar nici unul nu stia ce sa faca in urmatorul moment…
Andy a recunoscut insa raspunsul meu si apoi imediat dupa aceea si-a luat inapoi pozitia lui veche. Nici nu-mi venea sa cred ca a fost el cel care a vorbit in public…intre tineri. Pentru acest baiat lipsit de siguranta de sine, sa deschida gura in prezenta altor 25 de tineri, era ceva de genul unui miracol. Dupa meeting, m-am dus direct la el si l-am prins exact cind era sa iasa pe usa.

-Vreau sa-ti vad scuterul…i-am zis.
Se vedea ca i-a facut placere cererea mea si mi-a aratat catre parcare.Ceva parca era diferit la el. In loc sa aiba atitudinea aceea nervoasa pe care o avea de obicei, Andy era inflacarat cind vorbea de jucaria asta noua.
L-am urmat afara, dar din nefericire eram numai eu…Ceilalti tineri erau preocupati sau lipsiti de inspiratie sa inteleaga ca pierd o ocazie fantastica sa se apropie de el. Ma uitam in urma sperind ca si altii o sa vina dupa noi, dar cu cit ma uitam cu atita eram mai frustrat.
Si in mijlocul parcarii statea mopedul rosu stralucitor al lui Andy. M-am uitat la moped pe toate partile si apoi i-am ceruit voie sa fac o tura cu el. Dupa citeva rotocoale in jurul parcarii, m-am dat jos si am avut placerea sa-l ascult pe Andy spunindu-mi motivele cele mai rezonabile si profitabile pentru care trebuie sa fii proprietarul unui moped. Faptul ca i-am cistigat increderea lui Andy insa…mi-a dat o placere si mai mare. In timpul acestor scurte minute am putut vorbi cu el mai mult decit toate celelalte discutii combinate pe care le avusesem cu el pina atunci. Nu numai ca am invatat ceva despre moped, dar am invatat ceva despre viata lui Andy la scoala, in familie si credinta lui in Isus Christos.
Cind am incheiat discutia, eram amindoi cu zimbetul pe fata.
-Te vad Duminica…i-am zis in timp ce se urca pe moped.
-Am sa fiu acolo…mi-a zis el fluturind mina in semn de plecare…
Dar acel moment si acea discutie era sa fie ultima pe care o aveam sa o am cu Andy.

Doua zile mai tirziu, in drumul lui spre scoala Andy a intrat cu mopedul in spatele unui truck cu 18 roti. Prins sub axa si cu jacheta strinsa in jurul gitului Andy a fost asfixiat. Fiind fara oxigen pentru mai mult de 15 minute , a fost dus la spital in coma.
Aceasta veste m-a lasat fara putere in picioare si fara grai. Vreo doua zile am umblat asa rugindu-ma si reflectind la acest copil stingher care statea in coltul camerei la ora de tineret. Sase luni de zile, Andy a ramas in viata. In acest timp absenta lui a devenit din ce in ce mai simtita. In fiecare saptamina colegii lui trimiteau flori si carduri si mergeau sa-l viziteze la spital. Printre lacrimi si adesea rugaciuni, grupul de tineri de la biserica a mentionat numele lui Andy si au discutat intre ei despre oportunitati pierdute si prioritati in viata. Sansa sa mai atinga in vreun fel viata lui Andy…trecuse, si ei abia acum realizasera asta.
Marcie si Connor au insotit un alt pastor ca sa duca un card mare pe care toti tinerii au scris mesaje personale. Inainte de a-i duce cardul, Connor care era asezat pe scaunul din spate a citit tare citeva mesaja in auzul tuturor…
-Auziti asta…zise el…”Draga Andy…noi te iubim si ne rugam pentru tine”…”Draga Andy, am dori sa fii aici cu noi. Grabeste-te sa revii.”…”Andy tu esti “cool” (un tip bine)…si noi toti tinem pumii strinsi pentru tine.”
Connor s-a oprit din citit…si a devenit clar pentru toti din camera ca ceva trebuia spus…Connor rupse tacerea si zise…
-N-ar fi fost grozav daca i-am fi spus toate aceste lucruri inainte de accident?
Nimeni nu i-a raspuns. Nu era nevoie de nici un raspuns… Ciudat cum un tinar nepieptanat poate sa atinga atitea vieti. Fara nici un cuvint spus, Andy a invatat acest grup de tineri care este valoarea unei fiinte umane, nesiguranta zilei de miine si importanta pe care o are fiecare individ.

La inmormintarea lui, membrii bisericii, administratia scolii, si peste 100 de adolescenti din vecinatatea unde locuia, tineri de la scoala si de la biserica, au venit sa spuna adio unui tinar care atunci cind a fost in viata era una cu peretele de care statea sprijinit. Poate spuneau si ei adio spiritului de indiferenta in care se complacusera fata de oamenii din jur pe care de multe ori nu-i bagam in seama.
Din acea zi, ceva deosebit s-a petrecut cu grupul nostru de tineri de la biserica. Sigur ca unii inca veneau la tineret tirziu si faceau galagie, glumeau si aruncau poante in jur pentru orice lucru marunt facut gresit, dar in mod miraculos, nu a trbuit sa-i amintesc niciunuia sa fie primitori si sa imbratiseze pe cei care veneau pentru prima data la tineret. Noi sositi erau imediat inclusi si le dadeau carduri spunindu-le ca sint bine veniti.
Bineinteles ca si acum avem cite un “Andy” care vine la tineret…numai ca poarta alt nume. Dar niciodata “Andy” nu va mai fi ignorat in asa fel incit sa dispara si sa devina una cu peretele din fundul salii…toti o sa avem grija ca acest lucru sa nu se mai intimple niciodata!!!

SA CEREM CU CREDINTA- 2

Rugaciunea unei fetite…

"Intr-o noapte am lucrat din greu ca sa asist o mama la nastere, dar in ciuda tuturor stradaniilor noastre, ea a murit lasand in urma un bebelus mititel, nascut prematur, si o fetita de doi ani, plangand. A fost dificil sa pastram bebelusul in viata, deoarece nu aveam incubator (nu era electricitate pentru alimentarea unui incubator) si nimic care sa faciliteze metodele necesare si speciale de hranire.
Cu toate ca ne aflam la ecuator, noptile erau deseori friguroase, cu accese inselatoare. Una din moasele studente a mers dupa cutia pe care o aveam pentru asemenea copii si dupa scutecul de bumbac in care bebelusul avea sa fie infasurat. Alta a mers sa puna lemne pe foc si sa umple o sticla cu apa fierbinte. Putin mai tarziu, a venit inapoi suparata si mi-a spus ca, in timp ce umplea sticla, aceasta s-a crapat. Cauciucul se distruge usor in climatul tropical.
“Si era ultima noastra sticla pentru apa fierbinte!” exclama ea. Asa cum in Vest nu are nici un rost sa plangi pentru laptele varsat, asa si in Africa Centrala poate fi considerat fara rost sa plangi dupa sticle sparte. Dar nu cresc in copaci si nu sunt nici magazine pe cararile padurii. “Bine”, i-am spus “pune copilul langa foc cat se poate de aproape ca sa fie in siguranta si tu culca-te intre bebelus si usa ca sa-l aperi de curent. Misiunea ta e sa tii copilul cald.”
Urmatoarea zi, pe la pranz, asa cum faceam in majoritatea zilelor, am mers sa ma rog cu fiecare dintre copiii orfani care voiau sa ma insoteasca. Le-am dat celor mici diferite sugestii pentru motive de rugaciune si le-am spus si despre bebelus. Le-am explicat problema noastra, aceea de a tine copilul tot timpul destul de cald, mentionand si despre sticla pentru apa fierbinte. Bebelusul putea muri imediat daca facea friguri. Le-am spus si despre sora lui de doi ani, care plange pentru ca mama ei a murit. O fetita de zece ani, Ruth, s-a rugat cu obisnuita sinceritate concisa a copiilor nostri africani. “Doamne, te rog”, s-a rugat ea “trimite-ne o sticla. Nu maine, ca n-ar mai fi de nici un folos pentru ca maine copilul va fi mort, ci trimite-o, te rugam, in dupa-amiaza asta.” In timp ce ma sufocam in mine din pricina indraznelii rugaciunii, ea a adaugat in incheiere: “Si daca tot te ocupi de asta, n-ai vrea sa trimiti si o papusica pentru fetita, astfel incat sa stie ca Tu te gandesti la ea?”
Asa cum se intampla deseori la rugaciunile copiilor, eram pusa intr-o situatie dificila. Puteam sa spun din toata inima: “Amin”? Pur si simplu nu credeam ca Dumnezeu ar putea face asta. O, da, stiam ca El poate face orice. Asa spune Biblia. Dar sunt limite, nu-i asa? Singurul mod prin care Dumnezeu putea raspunde acestei rugaciuni aparte era primirea unui pachet de acasa. Eram in Africa de mai mult de patru ani si niciodata nu primisem nici macar un pachet de acasa; si chiar daca cineva mi-ar fi trimis un pachet, cine ar fi pus in el o sticla pentru apa fierbinte? Eram doar la ecuator!

La jumatatea dupa-amiezii, in timp ce predam la scoala de asistente, am primit un mesaj ca era o masina la usa din fata a casei mele. Cand am ajuns acasa, masina plecase, dar acolo, pe veranda, era un pachet mare, de mai multe kilograme. Am simtit cum mi se adunau lacrimi in ochi. N-am putut sa deschid singura pachetul, asa ca am trimis dupa copiii orfani. Impreuna am scos snurul, desfacand cu grija fiecare nod. Am impaturit hartia, avand grija ca sa nu o rupem degeaba. Curiozitatea si emotia cresteau. Treizeci sau patruzeci de ochi priveau cu cea mai mare atentie cutia cea mare de carton. Intai am scos pulovere impletite, frumos colorate. Ochii le straluceau cand le-am impartit. Apoi am gasit bandaje tricotate pentru pacientii leprozeriei si copiii pareau putin plictisiti. A urmat o cutie de stafide – aveam sa facem umplem un cuptor cu minunate chifle pentru week-end. Cand am controlat din nou cu mana in cutie, am simtit… ar fi putut fi? Am apucat si am scos din cutie – “da, o sticla de cauciuc pentru apa fierbinte, nou-nouta!” am strigat. Nu-I cerusem lui Dumnezeu s-o trimita; de fapt nici n-am crezut ca el va trimite asa ceva.
Ruth era in primul rand de copii. S-a repezit in fata, strigand: “Daca Dumnezeu a trimis sticla, sigur este si papusa!” Scotocind prin cutie, ea scoase o papusa mica, imbracata minunat. Ochii ii stralucira! Nu se indoise deloc. Uitandu-se la mine, intreba: “As putea merge cu tine, mami, sa dau papusica acelei fetite ca sa stie ca Isus cu adevarat o iubeste?” Acel pachet calatorise timp de cinci luni. Fusese trimis de fostul meu instructor de la Scoala Duminicala, al carei lider a auzit si a ascultat indemnul lui Dumnezeu de a trimite o sticla pentru apa fierbinte chiar la ecuator. Si o fetita pusese inauntru o papusa pentru un copil african – cu cinci luni inainte – ca raspuns la rugaciunea plina de credinta a uneia de zece ani care a spus “in dupa amiaza asta”. “Inainte ca sa ma cheme, le voi raspunde!” Isaia 65:24