PRIORITATI

Domnul ne indeamna in Cuvantul Sau sa cugetaM, sa meditam, asupra invataturilor si lucrarilor Sale: “Ci isi gaseste placerea in Legea Domnului, si zi si noapte cugeta la Legea Lui! “(Ps.1:2) ; “Mi-aduc aminte de zilele de odinioara, ma gandesc la toate lucrarile Tale, cuget la lucrarea mainilor Tale.” (Ps.143:5)

Ieri si azi am cugetat si am cautat sa aflu si ce au cugetat altii referitor la pasajul din evanghelia dupa Luca 10:38...42:"Pe cand era pe drum, cu ucenicii Sai, Isus a intrat intr-un sat. Si o femeie, numita Marta, L-a primit in casa ei. Ea avea o sora numita Maria, care s-a asezat jos la picioarele Domnului si asculta cuvintele Lui. Marta era impartita cu multa slujire, a venit repede la El si I-a zis: "Doamne, nu-Ti pasa ca sora mea m-a lasat sa slujesc singura? Zi-i, dar, sa-mi ajute." Drept raspuns, Isus i-a zis: "Marto, Marto, pentru multe lucruri te ingrijorezi si te framanti tu, dar un singur lucru trebuie. Maria si-a ales partea cea buna, care nu i se va lua." Cred ca demulte ori aratam ravna Martei dar uitam sa ne asezam la picioarele Domnului ca Maria...in momente mai dificile si grele ale vieti ne aducem aminte ca locul cel mai potrivit pentru rezolvarea tuturor rugaciunilor noastre e la picioarele Domnului. Prioritar cum ne invata insusi Domnul Isus este: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra." (Mat.6:33) Domnul sa ne ajute sa facem asa dar si noi sa ne dam toate silintele sa fim implinitori ai cuvantului.

Cu speranta ca va va fi de folos si voua va redau si alte cugetari legate de pasajul mai sus amintit din evanghelia dupa Luca.
În societatea noastră egoistă, în care dictează doar banul şi câştigul, aproape că nu se mai ştie ce este ospitalitatea. Străinul îşi plăteşte cazarea, închiriază o cameră la hotel sau la particulari. Şi dacă vrea să mănânce, plăteşte la restaurant. În trecut, la creştini, ospitalitatea era sfântă. Pelerinii, care mergeau, se înţelege, pe jos, erau găzduiţi noaptea şi primiţi la masă de fraţii lor creştini pe tot parcursul pelerinajului.
Sfânta Scriptură ne ajută să redescoperim virtutea creştină a ospitalităţii. Ea nu este doar un semn de omenie, ci ţine de porunca cea nouă a lui Cristos: cine îl primeşte pe străin, pe omul obosit, flămând, fără adăpost, îl primeşte pe Cristos, aşa cum Abraham l-a primit ca oaspete pe Dumnezeu, aşa cum surorile din Betania l-au primit ca oaspete pe Cristos. Cristos se identifică cu omul străin, obosit şi flămând: „Am fost străin şi m-aţi primit. Tot ce aţi făcut pentru fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

Dar să ne oprim câteva momente la scena fascinantă care s-a petrecut în casa din Betania, scenă pe care o descrie Evanghelia de azi. Isus trăgea des în casa prietenilor săi, Marta, Maria şi Lazăr, mai ales seara, după o zi grea de muncă la Ierusalim şi de hărţuială din partea duşmanilor săi. Betania e dincolo de Muntele Măslinilor, la numai câţiva km distanţă de Ierusalim. Cât era de plăcut pentru el să petreacă câteva ceasuri de linişte, de bucurie, de intimitate în această casă unde găsea inimi deschise, prietenoase, primitoare şi o farfurie cu mâncare!
Aşadar, odată, Isus intră în casa celor două surori. Maria imediat se aşază la picioarele Mântuitorului, aşa cum se obişnuieşte şi azi în Orient, şi îi soarbe cu nesaţ cuvintele. În schimb, Marta îşi suflecă mânecile şi se apucă de treabă: aleargă în cămară, mestecă în cratiţe, aşază masa, se agită, prinsă peste cap de o mulţime de treburi, vrea să iasă un prânz cât mai reuşit. La un moment dat, îşi pierde răbdarea şi i se plânge lui Isus: „Doamne, ţi se pare corect că sora mea nu-mi dă o mână de ajutor? Eu nu-mi mai văd capul de treabă, iar ea nu face nimic, stă acolo nemişcată la picioarele tale”.

Probabil că îndărătul acestor cuvine era şi un pic de invidie, şi un pic de vanitate, de mândrie: Marta voia să-şi dea importanţă, să se vadă cât este ea de harnică, în comparaţie cu sora sa, care o lăsa singură să muncească. Şi atunci vin extraordinarele cuvinte ale lui Isus, care valorează cât toată Evanghelia: „Marta, Marta, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi; Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua”.
Ce-i reproşează Isus Martei: faptul că-i făcea de mâncare spre a-i potoli foamea? Nicidecum. Făcea o faptă de caritate, poruncită şi aceasta de Cristos: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc”. Nu întâmplător, evanghelistul pune această întâmplare după episodul samariteanului milostiv, pe care l-am auzit la Evanghelia din Duminica trecută. Ceea ce îi reproşează Martei este agitaţia, preocuparea excesivă pentru lucrurile exterioare, materiale, încercarea de a-şi face imagine, de a impresiona cu ceea ce realizează ea. Preocupată cu muncile sale, uita pentru cine muncea: bucatele pe care le pregătea ea erau mai importante decât oaspetele dumnezeiesc pe care îl avea în casă, decât persoana lui Isus. Isus ar fi putut să-i spună: „Marta, nu am nevoie să-mi faci zece feluri de mâncare, fă mai puţine, şi găseşte un moment de răgaz ca să asculţi cuvintele mele, cum face sora ta; cuvintele mele sunt pentru tine o mâncare mult mai necesară decât mâncarea pe care o faci tu pentru mine; căci nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

E o învăţătură fundamentală, nu numai pentru Marta, ci şi pentru noi toţi. Ca şi Marta, alergăm, muncim, ne zbatem, ne agităm să facem, să dregem, să câştigăm, să avem cât mai mult; dimineaţa abia dacă apucăm să ne rugam in fuga, seara cădem frânţi şi nici macar o rugaciune nu mai apucam sa spunem. Ca şi Marta, alegem partea cea mai rea, care la moarte se va lua în întregime de la noi; căci la moarte nu vom lua nimic cu noi, ne vom trezi la realitate şi vom recunoaşte cu Înţeleptul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi goană după vânt”. Şi uităm partea cea mai bună, pe care a ales-o Maria, singurul lucru necesar care nu se pierde, rămâne în veşnicie. Şi care este singurul lucru necesar? E Cristos însuşi, e cuvântul lui, e împărăţia lui Dumnezeu. E singurul lucru cu adevărat necesar, care nu se va pierde, nu se va lua de la noi, căci aceasta înseamnă, în fond, mântuirea noastră veşnică.

Isus ne cere să respectăm ierarhia valorilor, proporţiile juste: să fim şi Marta, şi Maria. Românii petrec în medie cinci ore pe zi în faţa televizorului. Câţi români găsesc o jumătate de oră pe zi pentru rugăciune?, iar unii nici macar Duminica nu "mai au timp" sa se roage...Nu e trist ?... Unde este ierarhia valorilor, unde sunt proporţiile juste? E necesar să găsim zilnic câteva minute de tăcere totală, în care să rămânem numai cu Cristos, să ne rugăm, să reflectăm, să citim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Şi care loc poate să fie mai retras şi mai liniştit, mai ferit de zgomot, aici, la picioarele lui Isus? Mai ales în vacanţă, în concediu, trebuie să găsim mai mult timp pentru rugăciune, pentru reflecţie, pentru reculegere, pentru a ne recupera în tăcere energiile sufleteşti. Din păcate, tocmai locurile destinate destinderii, concediului sunt mai zgomotoase, cu muzică, cu difuzoare date la maximum, şi ne întoarcem acasă mai epuizaţi sufleteşte, mai obosiţi decât am venit. Spune atât de frumos un poet oriental: „Aşază-te pe ţărmul aurorei şi pentru tine va răsări soarele. Aşază-te pe ţărmul nopţii şi pentru tine vor sclipi stelele. Aşază-te pe ţărmul râului şi pentru tine va cânta privighetoarea. Aşază-te pe ţărmul tăcerii şi Dumnezeu îţi va vorbi”.

TI-AR PLACE SA LUCREZI INTR-UN BIROU AMPLASAT IN MIJLOCUL NATURII?

Birourile sunt cum sunt si patronii sunt mai putin interesati sa ne ofere si o fereastra de la care obositi cand privim sa vedem frumusetea naturii create de Dumnezeu, si sa ne simtim revigorati. Eu lucrez intr-un container langa fabrica intru-cat lucrand cu multi delegati acestia nu au voie sa intre in fabrica unde este mediu septic. Nu departe de locatia din campul in care ne aflam trec si trenuri destul de des. Asa ca de multe ori am senzatia ca sunt intr-un vagon. Avem ferestre dar ele dau spre zidul inalt al fabricii care in lumina soarelui devine atat de luminous incat de multe ori lasam jaluzelele. Vara ne chinuim cu un prpadit de aer condisionat , isr iarna “imbratisam” doua calorifere ….Cum mi-ar place sa fie birourile?...Am primit mai demult pe e-mail ceva foarte fain. Un birou amplasat in mijlocul naturii. Va las sa va bucurati privirile cu pozele de mai jos….

Arhitectii firmei SelgasCano si-au proiectat propriul lor birou de arhitectura in mijlocul padurii din apropierea Madridului.
Ferestre curbate din sticla acrilica transparenta formeaza fatada dinspre nordul spatiului de forma unui tunel, in timp ce fatada sudica, opaca, fereste zona de lucru de lumina directa a soarelui. Biroul are la un capat al tunelului un mecanism activat de scripeti si greutati ce permite stabilirea gradelor de ventilatie naturala.

Spatiul este pe jumatate ingropat in pamant iar ferestrele curbate pornesc de la nivelul terenului, oferind un sentiment placut de a fi in permanenta inconjurat de natura. Latura lunga si transparenta a tunelului permite accesul din abundenta a luminii naturale si deschide spatiul interior spre mediul padurii inconjuratoare.

Sunt convinsa ca va placut "plimbarea" prin birourile
din mijlocul naturii.....

MEREU PROCUPATI SA AVEM O CASA..

Derinkuyu, misterul unui oras subteran

Se spune ca in 1963, un locuitor al orasului Derinkuyu (situat in regiunea Capadocia, Anatolia centrala, Turcia) a daramat un perete al casei sale si a dat peste o camera despre care nu stia ca exista. Aceasta camera comunica cu alta si tot asa.

Acesta tocmai descoperise orasul subteran de la Derinkuyu, al carui prim nivel se presupune ca ar fi fost sapat de hittiti in jurul anului 1400 i.e.n.

Arheologii au inceput sa studieze acest oras subteran fascinant. Au reusit sa coboare pana la 40 de metri adancime, dar exista voci care sustin ca tunelurile duc pana la 85 de metri.

Pana acum au fost descoperite 20 de nivele, din care doar 8 pot fi vizitate de turisti. Restul sunt rezervate arheologilor si antropologilor care studiaza in continuare acest oras.

Se presupune ca orasul era folosit ca refugiu de mii de oameni, care locuiau sub pamant, pentru a se apara de invaziile frecvente suferite de Capadocia, de-a lungul a mai multor perioade de ocupatie.

Inamicii, constienti de pericolul reprezentat de orasul subteran, incercau repetitiv sa scoata populatia la suprafata otravindu-le fantanile.

Interiorul este uimitor: galeriile subterane Derinkuyu (unde pot locui cel putin 10.000 de oameni) puteau fi blocate in trei zone strategice cu niste usi circulare din piatra. Acestea erau roci foarte grele care inchideau coridorul si impiedicau trecerea inamicilor.

Rotile aveau intre 1 si 1,5 metri inaltime, 50 de centimetri grosime si aproximativ 500 de kilograme.

In plus, s-a mai descoperit un tunel lung de aproape 8 km care face legatura intre Derinkuyu si alt oras subteran, Kaymakli.

Despre orasele subterane din Capadocia ne vorbea si istoricul grec Jenofonte. In lucrarea sa, Anabasis, el povestea despre casele de sub pamant ale locuitorilor din Anatolia, care aveau incaperi suficient de mari cat sa incapa o familie cu animale domestice si rezerva de alimente.

In nivelele recuperate s-au descoperit grajduri, cantine, o biserica (cu baza in forma de cruce de 20 pe 9 metri, cu un tavan de aproximativ 3 metri inaltime), bucatarii, prese de vin si ulei, magazii, o scoala, numeroase camere si un bar.

Orasul beneficia si de existenta unui rau subteran. Locuitorii aveau acces la numeroase fantani de apa si un magnific sistem de ventilatie (s-au descoperit 52 de puturi de ventilatie) care ii uimeste pe inginerii de azi.

Aici pe pamant oamenii sunt atat de preocupati unde sa locuiasca ca sa fie protejati; sub pamant, in vile bine pazite, in resedinte, dar sunt atat de putin preocupati unde va locui sufletul lor la sfarsitul acestei vieti....Sa ne facem timp pentru a sti ce ne spune Cuvantul lui Dumnezeu.
In Biblie gasim multe promisiuni minunate si una dintre ele este aceasta:



"In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc." (Ioan.14:2)

SA CEREM CU CREDINTA- 2

Rugaciunea unei fetite…

"Intr-o noapte am lucrat din greu ca sa asist o mama la nastere, dar in ciuda tuturor stradaniilor noastre, ea a murit lasand in urma un bebelus mititel, nascut prematur, si o fetita de doi ani, plangand. A fost dificil sa pastram bebelusul in viata, deoarece nu aveam incubator (nu era electricitate pentru alimentarea unui incubator) si nimic care sa faciliteze metodele necesare si speciale de hranire.
Cu toate ca ne aflam la ecuator, noptile erau deseori friguroase, cu accese inselatoare. Una din moasele studente a mers dupa cutia pe care o aveam pentru asemenea copii si dupa scutecul de bumbac in care bebelusul avea sa fie infasurat. Alta a mers sa puna lemne pe foc si sa umple o sticla cu apa fierbinte. Putin mai tarziu, a venit inapoi suparata si mi-a spus ca, in timp ce umplea sticla, aceasta s-a crapat. Cauciucul se distruge usor in climatul tropical.
“Si era ultima noastra sticla pentru apa fierbinte!” exclama ea. Asa cum in Vest nu are nici un rost sa plangi pentru laptele varsat, asa si in Africa Centrala poate fi considerat fara rost sa plangi dupa sticle sparte. Dar nu cresc in copaci si nu sunt nici magazine pe cararile padurii. “Bine”, i-am spus “pune copilul langa foc cat se poate de aproape ca sa fie in siguranta si tu culca-te intre bebelus si usa ca sa-l aperi de curent. Misiunea ta e sa tii copilul cald.”
Urmatoarea zi, pe la pranz, asa cum faceam in majoritatea zilelor, am mers sa ma rog cu fiecare dintre copiii orfani care voiau sa ma insoteasca. Le-am dat celor mici diferite sugestii pentru motive de rugaciune si le-am spus si despre bebelus. Le-am explicat problema noastra, aceea de a tine copilul tot timpul destul de cald, mentionand si despre sticla pentru apa fierbinte. Bebelusul putea muri imediat daca facea friguri. Le-am spus si despre sora lui de doi ani, care plange pentru ca mama ei a murit. O fetita de zece ani, Ruth, s-a rugat cu obisnuita sinceritate concisa a copiilor nostri africani. “Doamne, te rog”, s-a rugat ea “trimite-ne o sticla. Nu maine, ca n-ar mai fi de nici un folos pentru ca maine copilul va fi mort, ci trimite-o, te rugam, in dupa-amiaza asta.” In timp ce ma sufocam in mine din pricina indraznelii rugaciunii, ea a adaugat in incheiere: “Si daca tot te ocupi de asta, n-ai vrea sa trimiti si o papusica pentru fetita, astfel incat sa stie ca Tu te gandesti la ea?”
Asa cum se intampla deseori la rugaciunile copiilor, eram pusa intr-o situatie dificila. Puteam sa spun din toata inima: “Amin”? Pur si simplu nu credeam ca Dumnezeu ar putea face asta. O, da, stiam ca El poate face orice. Asa spune Biblia. Dar sunt limite, nu-i asa? Singurul mod prin care Dumnezeu putea raspunde acestei rugaciuni aparte era primirea unui pachet de acasa. Eram in Africa de mai mult de patru ani si niciodata nu primisem nici macar un pachet de acasa; si chiar daca cineva mi-ar fi trimis un pachet, cine ar fi pus in el o sticla pentru apa fierbinte? Eram doar la ecuator!

La jumatatea dupa-amiezii, in timp ce predam la scoala de asistente, am primit un mesaj ca era o masina la usa din fata a casei mele. Cand am ajuns acasa, masina plecase, dar acolo, pe veranda, era un pachet mare, de mai multe kilograme. Am simtit cum mi se adunau lacrimi in ochi. N-am putut sa deschid singura pachetul, asa ca am trimis dupa copiii orfani. Impreuna am scos snurul, desfacand cu grija fiecare nod. Am impaturit hartia, avand grija ca sa nu o rupem degeaba. Curiozitatea si emotia cresteau. Treizeci sau patruzeci de ochi priveau cu cea mai mare atentie cutia cea mare de carton. Intai am scos pulovere impletite, frumos colorate. Ochii le straluceau cand le-am impartit. Apoi am gasit bandaje tricotate pentru pacientii leprozeriei si copiii pareau putin plictisiti. A urmat o cutie de stafide – aveam sa facem umplem un cuptor cu minunate chifle pentru week-end. Cand am controlat din nou cu mana in cutie, am simtit… ar fi putut fi? Am apucat si am scos din cutie – “da, o sticla de cauciuc pentru apa fierbinte, nou-nouta!” am strigat. Nu-I cerusem lui Dumnezeu s-o trimita; de fapt nici n-am crezut ca el va trimite asa ceva.
Ruth era in primul rand de copii. S-a repezit in fata, strigand: “Daca Dumnezeu a trimis sticla, sigur este si papusa!” Scotocind prin cutie, ea scoase o papusa mica, imbracata minunat. Ochii ii stralucira! Nu se indoise deloc. Uitandu-se la mine, intreba: “As putea merge cu tine, mami, sa dau papusica acelei fetite ca sa stie ca Isus cu adevarat o iubeste?” Acel pachet calatorise timp de cinci luni. Fusese trimis de fostul meu instructor de la Scoala Duminicala, al carei lider a auzit si a ascultat indemnul lui Dumnezeu de a trimite o sticla pentru apa fierbinte chiar la ecuator. Si o fetita pusese inauntru o papusa pentru un copil african – cu cinci luni inainte – ca raspuns la rugaciunea plina de credinta a uneia de zece ani care a spus “in dupa amiaza asta”. “Inainte ca sa ma cheme, le voi raspunde!” Isaia 65:24

O INMORMINTARE...DEOSEBITA...

Traducere Rodica Botan

Autor Necunoscut.
Consumata de pierderea mea, nici macar n-am observat cit de incomoda era banca de lemn pe care sedeam. Eram la inmormintarea celei mai bune prietene – mama mea. In cele din urma a pierdut batalia cu cancerul. Tristetea si durerea pierderii ma coplesisera ca mi se parea ca nici nu mai pot sa respir. Mama mea a fost totdeauna stilpul meu de nadejde si de putere: la piesele de la scoala cine credeti ca aplauda mai tare decit toata lumea…cind aveam cite o durere de inima lua o cutie cu servetele si ma asculta pina imi varsam toata inima in fata ei…ea m-a mingiiat de moartea tatalui meu, ea m-a incurajat in anii de studentie si s-a rugat pentru mine toata viata mea.
Cind mamei i s-a dat diagnosticul de cancer, sora mea numai ce avusese un bebe, iar fratele meu numai ce se casatorise cu iubita lui din copilarie. ..asa ca a cazut sortul pe mine , fata de 27 de ani care nu eram legata de nimic …sa am grija mamei. Am considerat insa acest lucru ca o onoare.
-Si acum…ce urmeaza Doamne? …am intrebat eu stind acolo pe banca in Biserica. Viata se intindea in fata mea ca un abis pustiu. Fratele meu statea stoic privind crucea de pe perete tinindu-si sotia de mina. Sora mea isi rezemase capul pe umarul sotului ei , iar el o sprijinea cu o mina pe dupa mijloc in timp ce in celalalt brat era copilasul lor…Toti erau adinciti in durerea lor…dar nimeni n-a observat cit de singura am ramas eu…
Locul meu fusese alaturi de mama, pregatindu-i mincarea, ajutind-o sa mearga, vizite la doctori, medicamente si citind Biblia impreuna. Acum ea s-a dus la Domnul. Lucrul meu s-a ispravit si eram singura…
Am auzit o usa deschinzindu-se si inchizindu-se cu putere in spatele Bisericii. Pasi repezi s-au auzit apropiindu-se pe carpet. Un tinar exasperat se uita cu miscxari rapide in jur si apoi se aseza linga mine. Si-a impreunat miinile si le-a pus in fata lui. Ochii ii erau inlacrimati. A inceput sa-si sufle nasul…
-Am intirziat…incepu el sa se scuze, desi nu era nevoie de nici o scuza. Dupa ce ascultaram citeva eulogii, s-a aplecat si a comentat pe soptite…
-De ce o amintesc in eulogii cu numele de Mary , cind numele ei a fost Margareta?
-Pentruca numele ei a fost Margareta…de aia. N-a fost Mary niciodata. Nimeni nu i-a spus Mary…am raspus eu soptind…
Si ma miram de ce persoana asta s-a asezat linga rudele apropiate…putea sa stea in partea cealalta de Biserica. Ma intrerupe mereu cu lacrimile lui si se fitie intr-una…cine o fi strainul asta pina la urma?
-Nu…nu-i drept…a insistat el in timp ce lumea din jur se uita la noi ca susoteam...
-Numele ei este Mary…Mary Peters...mai zise el cu convingere inca odata…
-Nu …ea nu este Mary Peters…i-am raspuns eu.
-Nu sintem in Biserica Luterana?...mai intreba el…
-Nu…Biserica Luterana este peste drum…
-Oh…
-Cred ca ai gresit inmormintarea, domnule…
Solemnitatea acestei ocazii amestecata cu realizarea greselii acestui om, a facut un amestec de emotii in mine care a iesit afara fara sa vreau sub forma …de ris. Mi-am pus miinile peste fata, sperind ca lumea o sa ia galagia facuta de mine drept plinset…dar n-a fost asa. Si privirile contrariate ale celor ce jeleau in jurul meu au facut situatia sa para si mai comica. M-am uitat la barbatul de linga mine ce parea atit de confuz. La urma l-a apucat si pe el risul, in timp ce se uita in jur realizind ca e prea tirziu sa se retraga.
Mi-am imaginat ca mama mea ridea si ea de situatia creata. Cind ultimul Amin s-a spus, ne-am grabit sa iesim afara in parcare.
-Cred ca o sa fim de risul orasului…zimbii el. Mi-a spus ca numele lui este Rick si pentruca deja era tirziu sa mai mearga la inmormintarea matusii lui Mary, m-a invitat la o ceasca de cafea.
Dupa amiaza aceea a fost inceputul unei lungi calatorii cu acest barbat care nu s-a prezentat la inmormintarea care trebuia dar s-a prezentat la locul unde trebuia. Un an dupa aceasta intilnire, eram casatoriti la o biserica de tara unde el era pastor asistent. De data asta amindoi am venit la timp si am ajuns la biserica care trebuia. In momentele mele de durere, Dumnezeu mi-a dat motive de ris. In loc de singuratate, Dumnezeu mi-a pregatit dragoste.Iunie trecut am celebrat aniversarea de 22 de ani de la casatorie. Si oridecite ori ne intreaba cineva cum ne-am intilnit, Rick le spune ca”Mama ei si Matusa mea Mary, ne-au facut cunostiinta…si este un aranjament cu adevarat facut din cer."

VERSETUL ZILEI

Căci Domnul este drept, iubeşte dreptatea, şi cei neprihăniţi privesc Faţa Lui.

Psalmii 11:7

Echipa de interventie

Echipa de interventie
"De aceea, dati-va si voi toate silintele ca sa uniti cu credinta voastra fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, infranarea; cu infranarea, rabdarea; cu rabdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frati; cu dragostea de frati, iubirea de oameni. Caci, daca aveti din belsug aceste lucruri in voi, ele nu va vor lasa sa fiti nici lenesi, nici neroditori in ce priveste deplina cunostinta a Domnului nostru Isus Hristos. (2Petru 1:5...8)
Mai jos veti vedea in cateva imagini cum tinerii din biserica noastra au ales sa daruiasca din timpul lor pentru ca vor sa isi adune comori in cer si nu aici pe pamant. Dand o mana de ajutor la nevoie au avut o mare bucurie si s-au simtit de folos si de valoare. Domnul cu ceata lui de ingeri au vegheat ca toti cei przenti si lucratori si benificiari sa aiba bucurie deplina...Domnul sa-i pastreze pe acesti minunati copii in bratul Sau ...
Mai jos, alaturi de etapele lucrului, sunt si cuvintele unuia dintre ei .

In imaginile de mai jos suntem un mic grup care am decis sa ajutam o sora mai in varsta sa punem la pamant"mica jungla" ce se formase. Noaptea in lastarisul format veneau si se ascundeau , betivi, drogati, si sora statea toata noaptea treaza cu grija ce se intampla in curtea ei. Ne-am "inarmat" cu ce a putut procura fiecare; topoare si fierastraie .
-asa arata curtea inainte de face
ordine
-inainte de a ne apuca sa facem curat am facut o mica rugaciune pentru ca Domnul sa ne ajute sa facem curatenie in acea gradina
-dupa ce am terminat treaba asa arata curtea
-multumim lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa terminam ceea ce ne-am propus

VERSETUL ZILEI

Apoi a zis lui Toma: "Adu-ti degetul incoace si uita-te la mainile Mele; si adu-ti mana si pune-o in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios." (Ioan.20:27)

O intamplare incredibila

După ce a experimentat trei morţi clinice, Securitatea l-a bănuit de relaţii cu extratereştrii !
Timp de 30 de ani cazul lui Ioan Gabor din Oradea a uimit lumea medicală de pe întreg mapamondul. Căzut într-un bazin cu apă clocotită amestecată cu sodă caustică, ridicat printr-o minune de la trei metri adâncime, rămas fără carne pe picioare, domnul Gabor poate acum să umble, iar în locul în care altădată se vedeau oasele, carnea şi pielea au început să-i crească din nou. Întâmplarea care i-a marcat viaţa lui şi altor sute de oameni, precum şi evenimentele care au urmat, au stat în atenţia ministerului sănătăţii din acea vreme şi au lăsat fără grai pe cei care crezuseră că au pătruns tainele vindecării: medici de pretutindeni. Regimul comunist a interzis însă mediatizarea miracolului şi au făcut tot posibilul ca să-l reducă la tăcere pe acest om, pentru că ştiinţa lor nu putea să explice evenimentele cărora le-a făcut faţă.

Născut pe data de 2 august 1939 în localitatea Sâncrai din judeţul Cluj, Ioan Gabor era încă de mic copil o fiinţă ciudată. „Încă din pruncie aud o voce, nu în vis ci în realitate. În acele momente nu pot să mă mişc dar mă simt bine” - poveşteste d-l Ioan Gabor. Auzind spusele copilului care povestea despre experienţa sa, părinţii, fraţii, colegii de la gradiniţă şi şcoală începeau să râdă. I se spunea chiar „visătorul”. Cu toate acestea, el ştia că ceea ce aude este adevărat, lucru pe care au reuşit să-l experimenteze şi cei din jur, pentru că spusele lui deveneau realitate la vremea potrivită. A făcut şcoala de subofiţeri, s-a căsătorit şi s-a stabilit în Oradea. În urma cu 37 de ani s-a pocăit, în sensul că şi-a schimbat modul de viaţă şi gândire dedicându-şi existenţa lui Dumnezeu, mărturisindu-şi credinţa în apa botezului. În 1974 lui Ionel îi este dat să audă în mod repetat aceeaşi voce care-i spunea: „Vezi că peste doi ani se va întâmpla ceva cu tine şi vei fi cum nu a mai fost nimeni”. Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că, în mod neaşteptat, se va ivi probabil o funcţie foarte importantă care îi va fi atribuită lui, astfel încât nimeni să nu mai fie asemenea lui. După un timp, într-o noapte, vocea îi spune: „S-a aruncat Purim. Sorţii au căzut pe tine pentru că fratele tău nu este pregătit sa treacă prin aceasta”. Cuvintele respective i-au fost repetate de trei ori, fapt care a trezit iritare celui în cauză, conştient că înţelege atunci când i se spune ceva. Apoi i s-a spus: „Vezi că vine o nenorocire de moarte peste tine”. Aceste cuvinte l-au făcut să se gândească la faptul că, nu funcţia importantă trebuie să o primească, ci moartea. Ştia că peste doi ani va muri. „Fiindcă nu am fost atent, am spus acest lucru la toată lumea. Prima dată i-am spus soţiei”. Aflată în conflict cu familia din pricina credinţei lor, Adriana Gabor simţea că Dumnezeu vrea să-i ia şi ultima speranţă pe lumea aceasta. Soţii Gabor aveau trei copii: o fetiţă de numai două luni, un baieţel de un an şi jumătate şi altul de şase ani. Moartea soţului însemna pentru ea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei.
Domnul Ioan Gabor a continuat să spună părinţilor, fraţilor, rudeniilor şi prietenilor ce soartă urma să-l aştepte. Necrezând cuvintele lui, cei din jur au început să râda şi să-l blameze. Totuşi el a început să se pregătească de moarte. „Am căutat în primul rând să-mi rezolv problemele materiale. Câstigam foarte bine , aşa că mi-am plătit apartamentul, am cumpărat de toate în casă, astfel încât soţia să poată creşte cei trei copii.”- îşi aminteşte Ioan Gabor. Cu opt luni înainte de accident, a auzit aceiaşi voce care l-a deranjat prin insistenţa ei., voce care i-a repetat de trei ori: „Vezi că vine nenorocirea de moarte”. Între timp Ioan Gabor a fost detaşat la Arad, unde a lucrat la Combinatul Chimic din municipiu. Familia îi rămăsese la Oradea. Cu o lună înainte de accident el şi-a luat concediu şi a plecat acasă la cunoscuţi şi la fraţi pentru a-şi lua rămas bun de la cei dragi.
În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, 1976, o dimineaţă cu zăpadă, după ce se rugase timp de o oră, Gabor aude din nou vocea: „Vezi că a sosit nenorocirea”. Aceste cuvinte l-au facut să se grăbească să predea gestiunea şi să-şi dorească să ajungă cât mai repede acasă pentru a muri, eventual noaptea prin somn, aşa cum se gândea el la acea vreme. În graba mare, Ioan Gabor alunecă într-o groapă adâncă de trei metri, de dimensiuni 1,3 / 1,3 metri. În acest bazin se ţinea apă clocotită cu sodă caustică folosită la spălarea bazinelor chimice. În momentul căderii apa i-a ajuns până la înalţimea taliei. În contact cu ea a început să urle, în timp ce simţea cum îi ard picioarele. A reuşit să le mişte doar de trei ori., pentru că în momentul următor şi-a dat seama că totul este terminat. “Atunci am strigat: Doamne ai milă de mine şi scapă-mă de aici!”. Atunci a simţit cum o mână puternică îl ridică din groapa adâncă şi-l aşează pe marginea ei. După ce s-a târât câţiva metri pe burtă prin zapadă, a fost văzut de patru colegi, care l-au ridicat repede şi l-au dus la Spitalui Clinic Judeţean din Arad. „Mi-am dat seama că nu este scăpare dar ştiam că nu voi muri pentru că mâna lui Dumnezeu m-a ridicat” - spune Gabor la 30 de ani după accident. Ajuns în spital, în momentul în care medicii doresc să-l dezbrace de pantalonii care îi avea pe el, carnea a început să cadă până la os. Tibia şi peroneul i-au rămas absolut descoperite la ambele picioare. Când l-au văzut, medicii erau convinşi că va muri în câteva ore. Tocmai de aceea - susţine el - au refuzat să-i de-a apă, pentru a nu-i prelungi agonia. Diagnosticul de internare a fost: „Arsură de gradul II-III-IV la ambele membre inferioare, perineu, fese, antebraţul drept”. „Văzându-mă medicul m-a întrebat dacă am copii. Aflând că am trei copii minori, a replicat: „Mai bine nu-i aveai!”. După plecarea medicului de la reanimare, unui vecin de salon i se facea milă de el şi-i dădea apă. „A doua zi, văzând că nu am murit, medicul şi-a dat seama că am primit apă şi m-a certat. Pe la ora nouă în aceeaşi dimineaţă am intrat în comă. Mai întâi mi-am pierdut vederea apoi cunoştinţa. Printr-o minune a fost înstiinţat fratele meu de la Deva, care era şi el medic (d-l Ioan Gabor are doi fraţi, ambii sunt de profesie medici). Când a ajuns el la spital, eram cu ochii deschişi dar buzele îmi erau negre. În aceeaşi zi, el a început să-mi caute un sicriu.” - îşi aminteşte d-l Gabor. Pentru că nu puteau să-l atingă cu nimic, l-au acoperit cu o ramă metalică peste care au aşezat un cearceaf. Ioan Gabor a zăcut timp de opt luni la secţia de reanimare a spitalului din Arad, fără a se putea mişca sau vorbi. Era alimentat cu perfuzii şi apoi cu linguriţa. Stând pe pat fără a se putea întoarce, lui Ioan Gabor i-a putrezit coloana vertebrală, fenomen cunoscut în lumea medicală de „celulită locală invadantă”. Pe de altă parte, din cauza frisoanelor, a făcut bronhopneumonie bilaterală (aprindere de plămâni), ajungând să scuipe sânge. O altă complicaţie a reprezentat-o infecţia cu piocianic la fese, coapse şi gambe. În final, toate acestea au dus la septicemie (infecţie în sânge) cu determinare pulmonară. În mod firesc, fără a mai intra în calcule, arsurile de gradul IV şi aceste complicaţii ar fi dus la moarte. Situaţia lui a ajuns la urechile ministrului sănătăţii, prof. dr. Eugen Proca, care l-a şi vizitat. Apoi, tot la interval de două zile, directorul spitalului din Arad trebuia să informeze ministrul în legatură cu evoluţia pacientului de la Oradea. Interesat peste măsură de acest caz ieşit din comun, ministrul i-a procurat medicamente din străinătate. Efectul acestora a fost însă foarte scăzut. Odată instalată, starea de septicemie urma, conform previziunilor medicilor, să-i cauzeze moartea. Totuşi Ioan Gabor se încăpăţâna să rămâna în viaţă. Constatând că în urma complicaţiilor, omul rămâne conştient, medicii au ajuns la concluzia că lucrurile care se petrec întrec puterea de a înţelege a minţii omeneşti. „Mare minune că nu moare şi e întreg la minte” - a exclamat specialistul, după ce a analizat starea sănătăţii lui.
În toată perioada celor opt luni cât a stat la reanimare, d-l Gabor a remarcat alături de el prezenţa unui tânăr cu ochii strălucitori. „Niciodată nu m-am întrebat cine este pentru că-l cunoşteam şi ştiam că stă cu mine. În schimb, nimeni altcineva nu-l vedea. Când le-am vorbit despre el şi constatând starea mea, un medic mi-a spus că e îngerul păzitor. „Abia atunci m-am gândit la aceasta” - povesteşte Ioan Gabor. Tot în acea perioadă, domnia sa a trecut prin trei morţi clinice. „M-au declarat mort, m-au deconectat de la aparate şi m-au acoperit cu un cearceaf pe cap. Aşa se face după ce omul moare, îl lasă între două şi patru ore şi apoi îl duc la morgă, pentru că trebuia să elibereze patul. Când m-au declarat mort, din corpul meu a ieşit un alt trup, duhul de viaţă. Eu stăteam în colţul salonului şi vedeam tot ce făceau cu trupul meu. După ce am revenit la viaţă, le-am spus tot ceea ce-au făcut., cum au deconectat aparatul, cum au spus să-l pună după uşă…. tot. Mi-au spus: „bine, dar tu erai acolo mort sub cearceaf”. Atunci le-am explicat că eram în colţ, tot eu, cu un trup prin care vedeam şi ştiam tot ce fac cu mine. În lumea spirituală există altfel de vedere, nu mai există limite, acolo ştii totul. Nu poţi să spui că închizi ochii şi gata, nu mai vezi nimic. Vedeam la Cluj, la 300 de kilometri distanţă. Într-un minut mi-am văzut tot filmul vieţii, tot ceea ce am făcut de când eram copil mic, cum aşteptam să plece părinţii de acasa ca să fac ceva rau… Vezi absolut tot, şi ce-ai gândit şi ce-ai făcut, şi ce premoniţii ai avut. Toate le retrăieşti din nou. M-am căsătorit, eu puteam să mă ascund de soţie, soţia de mine şi noi de copii, dar de Dumnezeu nu te poţi ascunde. Şi, dacă nu aş fi trăit experienţele acestea, orişicine mi-ar fi spus (chiar daca în Biblie scrie că te vei întâlni cu tot ceea ce-ai făcut şi vei fi judecat după faptele tale pe care le-ai făcut în trup), nu ştiam ce înseamnă că te vei întâlni cu faptele tale. Am cunoscut aceasta doar după ce m-au declarat mort. Şi încă o minune pe care noi, oamenii, nu o putem înţelege. În Biblie spune că o mie de ani va fi egală cu o zi. Eu nu am crezut asta. Am crezut că poate fi egală o zi cu o săptămâna, fie o lună, ba chiar un an dar nu o mie de ani. Şi totuşi atunci, într-un minut, am văzut tot filmul vieţii mele, pâna în 1970, când m-am pocăit. Am văzut multe lucruri rele pe care nu aş fi vrut să le mai văd niciodată, totul. Asta până în momentul în care m-am pocăit, adică m-am născut din nou, pentru că degeaba te pocăieşti daca nu te schimbi tu, ca om”.
„Atunci am vazut o mână albă pe care se vedea urma cuiului şi puţin cum a stat pe cruce. Şi am auzit o voce atât de blândă, cum nu cred ca mai există, care mi-a spus: „Sângele lui Isus Hristos te-a curaţit de orice păcat. Şi a dispărut tot filmul acela. După aceea am trecut într-un loc, într-o lumină, am văzut numai puţin… Nu am cuvinte să spun ce bine m-am simţit. Lumina m-a acoperit şi mi-a vorbit. Noi nu putem înţelege aşa ceva. Mi-a spus: de ce te uiţi aşa? Aici nu se poate face rău. Cum mă uitam aşa înainte, în partea stângă am văzut doi tineri. Era bunicul şi un frate de-al meu. Aici este un lucru interesant. Bunicul meu a murit când eu aveam trei săptămâni, nu aveam cum să-l cunosc. Dar acolo mi-am dat seama cine este. Când te uiţi la cineva ştii cine este şi ştii tot ce gândeşte, la fel ştie şi el. Toti sunt tineri, cam la vârsta de 17 ani, au trupul alb, strălucitor, iar faţa puţin şi mai albă… Fericirea de acolo nu se poate spune în cuvinte. La distantă mare, cât vedeai cu ochii, era o mare de tineri, toţi la aceeaşi vârstă, fie că au murit în scutece, fie bătrâni. Toţi aceştia dădeau un program, dar cântau trei cântări deodată în paralel”.
„Atunci eu nu aş fi vrut să nu mai vin de acolo, dar tânărul care a stat tot timpul lângă mine în spital s-a uitat la mine şi am simţit că îmi spune că trebuie să merg înapoi. Nu am vrut. Atunci mi-a făcut semn cu capul şi m-am întors împreună cu el” - povesteşte domnul Gabor.
Constatând că încearcă să respire, medicii l-au reanimat şi a revenit în acest fel de trei ori la viaţă. Câţiva ani mai târziu a înţeles că vocea pe care a auzit-o cu doi ani înainte de accident, a profeţit aceste trei întoarceri la viaţa, iar anunţarea chinului său înainte cu opt luni, a semnificat cele opt luni pe care le-a petrecut la reanimare. În timpul convalescenţei sale, Ioan Gabor a văzut murind nu mai puţin de 117 oameni. „Pâna atunci nu am văzut pe nimeni murind, dar atunci mi-am dat seama de ce oamenii se temeau de moarte. Când îi vedeam înainte de-a muri, se uitau ingroziţi, parcă voiau să fugă dar nu puteau. Au fost oameni care nu puteau muri. Atunci asistentele care erau mai în vârstă şi care cunoşteau ce se întâmplă în asemenea situaţii le spunea: omule tu nu poţi muri până nu vei mărturisi ceea ce-ai făcut. Pe patul de moarte un om la 80 de ani a mărturisit că, pe când era tânăr, şi-a ucis bunica pentru a obţine o moştenire”, îşi aminteşte d-l Gabor.
Domnul Ioan Gabor a fost externat pe data de 26 august 1976. Pe biletul de ieşire din spital, doctorul Mircea Ududec, medic primar chirurg, redă în rezumat observaţiile clinice amintite mai sus. Timp de un an şi jumătate el a fost hrănit cu lingura de către soţie. Până la patru ani de la accident, Ioan Gabor a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii insitau să-i taie picioarele, el a refuzat acest lucru.
Prima dată a reuşit să se ridice pe picioare odată cu trecerea celor patru ani, când cicatricele de pe partea superioară a picioarelor au început să crape şi să apară piele şi păr. Acest lucru a uimit din nou lumea medicală, specialiştii în domeniu rămânând fără replică. „Aşa ceva nu se poate. Este minunea secolului XX să apară muguri de piele şi păr după o arsură de gradul III acolo unde nu se face transplant” , i-a spus specialistul care l-a tratat, doctorul Nagy de la Spitalul Judeţean din Arad. Ultima rană i s-a închis după 17 ani de la accident, iar acum ambele picioare îi sunt acoperite cu carne. Cicatricele se subţiază odată cu trecerea vremii, iar porţiunea de carne acoperită cu piele se extinde pe zi ce trece. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, l-au chemat să-l vadă. La el au venit specialişti din întreaga lume, care nu au reuşit nici ei să explice fenomenul. Când l-a văzut, ministrul Proca a exclamat: “Tu eşti? Nu-mi vine să cred, nu ţi-au tăiat picioarele? Cazul dumneavoastră se ştie în toată lumea. Ce să le spun, cum să le explic?.” Apoi s-a ridicat în picioare şi a strigat: “Nu am crezut că este Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva, Dumnezeu sau ce-o fi ăla”. Cazul lui Ioan Gabor a incitat însă şi autorităţile vremii. Securitatea l-a contactat şi i-a cerut să închida uşa şi să nu mai lase pe nimeni înăuntru. Telefonul i-a fost pus sub urmărire, iar în apartament i-au fost instalate microfoane. Au încercat chiar să-l scoata din ţară, trimiţându-l în Austria. Neputându-şi explica fenomenele, secretarii de partid şi securiştii au început să creadă că omul este în atenţia extratereştrilor. Cu toate acestea, el a rămas în ţară, iar cazul lui a ajuns să fie cunoscut pe tot globul. Ioan Gabor a fost tratat în revistele de specialitate din Occident şi în mass-media de pretutindeni. În România însă, regimul comunist a impus tăcerea asupra lui.
Accidentul de muncă de la bazinul Combinatului Chimic din Arad a fost cercetat, cum era şi firesc, de organele Procuraturii locale. De caz s-a ocupat însăşi procurorul şef Ştefănuţ Petru din Arad. Ceea ce nu a putut procuratura să explice, a fost existenţa unei singure urme pe zăpada proaspătă. Acest lucru a pus în dificultate întreaga anchetă, pentru că nimeni nu ştia unde să caute rezolvarea. La data de 9 octombrie 1976 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în cauza privind accidentul de muncă şi invaliditatea suferită de domnul Gabor la data de 29 ianuarie acelaşi an, întrucât cu probele administrate nu reiese vinovăţia în sarcina vreunei persoane.
Analizând peste ani cele petrecute, d-l Ioan Gabor este convins de faptul că toate cele întâmplate au avut ca scop oprirea ofensivei anticreştine începută de comunişti şi descoperirea voii lui Dumnezeu pentru cei care trăiau în întunericul păcatului.
În pofida celor prin care i-a fost dat să treacă, domnul Ioan Gabor afirmă că este un om fericit. “Am o pace în suflet şi avem o armonie în familie pe care aş dori să o aibă toţi în căminele lor”. Domnia sa susţine că se roagă pentru România şi crede că în cel mult şapte ani ţara noastră va ajunge la un nivel ridicat atât din punct de vedere economic cat si spiritual.

Cainele Credinta

Este un câine născut în Ajunul Crăciunului anului 2002. S-a născut cu 3 picioare - 2 sănătoase cele de la spate şi unul din faţă anormal, care a trebuit amputat. Desigur nu putea să meargă când a fost fătat. Oricum mama lui l-a părăsit.

Primul său stăpân nu a crezut că poate supravieţui şi de aceea s-a gândit că ar fi mai bine să-l “adoarmă”.
Insă noul stăpân, Jude Stringfellow, la întâlnit si a dorit să aibă grijă de el. Ea a fost hotărâtă să antreneze acest câine şi să-l înveţe să meargă singur.
De aceea l-a botezat CREDINŢA


Pentru început ea a pus câinele “Credinţa” pe o placa de surfing pentru a-l obişnui cu mişcarea.
Mai târziu ea a folosit unt de cocos pe o lingură scobită, ca momeală şi recompensă pentru ca el să stea vertical (pe picioarele din spate) şi să ţopăie în jurul ei.În acelaşi timp, alt câine din casă îl ajuta şi-l încuraja de asemenea să meargă. În mod uimitor, după numai 6 luni, ca o minune, Credinţă a învăţat să stea în echilibru pe picioarele din spate şi prin sărituri să meargă.
După un alt antrenament în zăpadă, el a învăţat să meargă –păşind ca o fiinţă umană.

Lui Credinţă îi place acum să se plimbe. Oriunde se duce, atrage toţi oamenii în jurul său. Acum a devenit faimos pe scena internaţională. A apărut în ştiri de presă şi în programe TV. A fost tipărită şi o carte despre el, numită “ Cu puţină Credinţă” şi se consideră că o să apară în unul din filmele Harry Potter.


Actualul stăpân, Jude Stringfellow, care l-a învăţat să meargă, pregăteşte o călătorie în jurul lumii pentru a predica - faptul că cineva, în ciuda unui corp imperfect, poate avea un suflet perfect.

Totdeauna în viaţă există lucruri nedorite. Probabil cineva se va simţi mai bine dacă altcineva îşi schimbă punctul de vedere, spre altă direcţie.

Sper că acest mesaj va aduce fiecăruia un nou mod de a gândi despre ceilalţi şi că fiecare poate aprecia şi poate mulţumi pentru fiecare zi minunată care urmează.

Credinţă este o demonstraţie continuă a Puterii Vieţii !

Şi o mică rugăminte, să permiteţi acestui mesaj să circule.

Te-ai simtit vreodata invizibil sau invizibila?

Sunt multe clipe in viata cand datorita rutinei, esecurilor , areusitelor ce uneori par sa intarzie prea mult ne simtim coplesiti, apsati si un sentiment de frustrare pune stapanire pe noi. Totusi prin credinta aceste bariere pot fi depasite , intru-cat dragostea Lui Dumnezeu are un puternic effect revigorant. Poate doar trecand prin astfel de clipe reusim sa realizam ca El este langa noi si nu numai ca ne iubeste dar ne apreciaza si vrea ce e mai bun pentru noi.


http://www.youtube.com/watch?v=nY7jT_yIK2U

Femeia Invizibila/cu traducere in romana